Noile norme sociale au dus la apariția unei întrebări controversate. Moartea unui animal de companie poate fi mai dureroasă decât pierderea unei persoane?

„Coșciugul ideal pentru un gerbil este o cutie de ceai. Sunt scoase pliculețele de ceai și ambalajul din hârtie ceruită poate asigura locul funerar pentru un corp atât de mic. Realitatea nefericită cuprinde și această informație, legată de modul în care te debarasezi de cadavrul animalului iubit. Am îngropat patru gerbili în grădină, în copilăria mea, cu rugăciunile de rigoare. Ajunsă la viața adultă și având un câine, nu m-am gândit prea mult la cum aș putea să înfrunt decesul unui pet de companei, până când un prieten m-a întrebat: „Este o întrebare îngrozitoare, dar ce o să faci când va muri?”, scrie jurnalista, citată de POPSCI.COM.

Experții susțin că experiența pierderii unui animal s-a schimbat de-a lungul secolului. „Nu mă miră că simțim atât de multă durere când ne moare un animal, deoarece în țara mea, cel puțin, acesta este considerat un membru al familiei”, spune Leslie Irvine, sociolog în cadrul Universității Colorado-Boulder.

68% dintre americani dețin un animal ed companie, marcând o creștere de 12%, față de 1988, anul începerii studiului. De multe ori, prima experiență a unei persoane cu decesul se întâmplă când îi moare un animal. În funcție de relație, pierderea unui animal poate fi traumatizantă, depășind durerea pierderii unei persoane dragi (familie sau prieteni). Acest lucru se datorează faptului că animalelele pot „suda” cele mai apropiate relații – le vedem zilnic, depind de noi, ne reglăm viețile în funcție de ele – și totuși, exprimarea durerii față de pierderea lor nu reprezintă o normă socială acceptată, scrie jurnalista.

Pe de altă parte, spune Irvine, oamenii nu mai consideră animalele accesorii incapabile să gândească, ci adevărate ființe cu sentimente reale. Animalele devin membri ai familiei, deoarece ajustează în mod activ modul în care trăim. „Mulți oameni care au animale se trezesc la o anumită oră, nu din cauza alarmei de la ceas, ci pentru că un câine are nevoie de plimbare”, explică Irvine. „Așa cum oamenii participă la treburile de familie – se trezesc, mănâncă, merg la baie – și animalele devin parte din ritualul familial”.

„Indiferent de specie, legăturile noastre cu animalele de companie nu seamănă cu alte relații”, scrie jurnalista. „Idealizăm animalele, mai ales câinii. Inventăm personaje angelice, care ne iubesc necondiționat”, spune Irvine. Când animalul moarte, realitatea cruntă ne distruge „mitul nemuririi”, creat chiar de noi.

La nivel personal, moartea unui animal de companie reprezintă prima experiență a unui om cu pierderea unui element apropiat din viață, spune Thomas Wrobel, psiholog la Universitatea din Michigan-Flint. Decesul uman a fost cumva „sterilizat”, explică el. Avem o industrie de servicii funerare și – de obicei – nu trebuie să te ocupi personal de cadavru. „Cu animalele este altă poveste”, spune Wrobel. „Dacă nu există opțiunea incinerării, trebuie să te ocupi singur de acest câine mort. Aceasta este o experiență foarte apropiată a morții”.

În cazul animalelor, proprietarii trebuie să ia o decizie grea. Un studiu realizat în rândul a 305 deținători de animale arată că 70% dintre aceștia aleg să-și eutanasieze animalul. Deseori este o necesitate medicală – cel mai mărinimos lucru pe care îl pot face pentru a curma suferința animalului, deși decizia îl poate încărcat pe proprietar cu o vină uriașă.

„Persoanele sunt măcinate de vină, deoarece își duc personal animalele la cabinet, pentru eutanasiere”, spune Wrobel. „După decesul unui animal de companie, 99% dintre oameni mi-au zis că momentul a fost mai dificil decât pierderea mamei sau bunicii”, spune medicul veterinar Dani McVety. Aceasta a descoperit că opțiunea eutanasiei la domiciliu reprezintă o cale mai ușoară pentru familiile cu animale bolnave sau bătrâne.

Nu există însă o regulă universal valabilă. Bonnie Beaver, profesor de medicină veterinară la Texas A&M, spune că „te simți izolat social, deoaerce nimeni nu înțelege prin ce treci, vor spune că a fost „doar un câine” – exact opusul a ceea ce ar trebui să îți zică”.

La rândul ei, Wendy Packman, psiholog în cadrul Universității din Palo Alto, spune că toleranța societății pentru cei care își plâng animalele se schimbă și apar tot mai multe cimitire de animale.

Între timp, spune Cori Bussolari, psiholog în cadrul Universității din San Francisco, deplângem atât de mult moartea unui animal de companie, încât ne vom simți „vinovați” că facem asta. „Ne temem că oamenii din jur se vor simți prost, deoarece nu vor să fie în preajma noastră – și suntem pe cont propriu. Cu cât vom vorbi mai mult despre durerea pierderii unui animal, cu atât acest lucru va deveni o normalitate”.